Indicatorii și indicii de calitate a aerului asigură comunicarea informaţiilor de mediu, sesizarea diferențelor față de starea normală sau valorile așteptate, identificarea evoluției unor procese. Ei reprezintă valori sintetice rezultate din măsurarea valorilor factorilor poluanți.

Pe baza valorilor indicatorilor și indicilor se fundamentează deciziile, se elaborarează prognoze și strategii, se evaluază succesului politicilor de mediu şi informarea publicului. Ei se concentrează pe câteva caracteristici, considerate relevante şi pentru care datele sunt disponibile. 

Cea mai frecventă şi cea mai simpla metodă de utilizare a indicatorilor și indicilor de calitate a aerului presupune compararea valorilor obţinute din monitorizări cu valori maxime admise. Acestea sunt cunoscute sub numele de concentraţii maxime admise, valori limită, limite maxime admise ori praguri. 

Ele sunt de fapt nivele fixate prin acte legislative pe baza cunoştinţelor ştiinţifice, în scopul evitării, prevenirii sau reducerii efectelor dăunătoare asupra sănătăţii omului ori mediului; valorile limită se referă la o perioadă dată (1 oră, 3 ore, 8 ore, 24 ore, 1 an) şi reprezintă o valoare maximă, care nu trebuie depăşită. 

Pentru evaluarea calităţii aerului se folosesc praguri, stabilite conform Legii 104/2011 privind calitatea aerului înconjurător.

• Prag inferior de evaluare – nivelul prevăzut in legislaţie, până la care evaluarea se poate baza exclusiv pe modelare şi alte metode de estimare; 
• Prag superior de evaluare – nivelul prevăzut în legislaţie, până la care se pot folosi combinat măsurători şi modele, dincolo de care sunt obligatorii măsurătorile în puncte fixe; 
• Prag de informare – nivelul de la care există un risc pentru sănătatea umană în urma expunerii de scurtă durată a unor segmente sensibile ale populaţiei şi la atingerea căruia este necesară comunicarea de informaţii actualizate; 
• Prag de alertă – nivelul peste care există un risc pentru sănătatea oamenilor în urma unei expuneri de scurtă durată şi faţă de care trebuie să se ia măsuri imediate; 
• Valori de prag – valori care constituie nivelul pragurilor de alertă, care o dată ce au fost depăşite determină luarea de măsuri de către autorităţile competente, conform legislaţiei in vigoare; termenul este similar cu cel de concentraţie maximă admisă (CMA); 
• Valori limită de emisie – concentraţia sau masa substanţelor poluante în emisiile provenite de la surse pe parcursul unei perioade precizate şi a cărei depăşire nu este permisă; 
• Valoare ţintă – nivelul concentraţiei fixat cu scopul evitării pe termen lung a efectelor dăunătoare asupra sănătăţii umane şi/sau a mediului în general, ce trebuie atins, pe cât posibil, într-o anumită perioadă de timp. 

Aceste valori sunt valabile doar pentru aerul exterior, pentru spaţii închise fiind definite alte valori maxime, ce ţin seama de funcţionalitatea fiecărei clădiri.  Dintre indicatorii specifici pentru evaluarea calităţii aerului pentru care se stabilesc aceste valori relevanți sunt: oxizii de azot, dioxidul de sulf, monoxidul de carbon, particulele în suspensie (PM 10, PM2.5.), compuşii organici volatili (în special benzen), amoniacul, ozonul.

În cazul depăşirii valorilor limită apar consecinţe administrative, ce constau în:

• îndepărtarea sursei perturbatoare;
• sancţionarea vinovatului de încălcarea prevederilor legislative;
• promovarea unor măsuri pentru adaptarea la noua situaţie. Valoarea limită, funcţie de perioada de timp la care se raportează, poate fi orară, zilnică, săptămânală, lunară şi anuală. Ea reprezintă de fapt valoarea maximă ce poate fi înregistrată de parametrul pentru care se stabileşte, în perioada respectivă de timp, fără a fi înregistrate consecinţe negative asupra mediului.